Scrisoarea

Dragă Malunai,

Probabil că tu, la cei nouă ani pe care tocmai i-ai împlinit, draga mea cea măruntă, trebuie că nu ai înțeles foarte multe despre viață, despre resorturile ei aproape magice, din care s-a îmbrobodit ea odată, despre cununia cea mare și absolută. Știi cine este păzitorul tău, ziua? Păzitorul cel mare, Malunai, nu părintele tău. Nu eu, Malunai, cum să fiu eu? Păzitorul cel mare, Malunai, gândește-te bine! Ai ghicit acum, desigur; da, soarele e! La păzitorul cel mare, draga mea, acolo să fi rămas, căci păzitoarea cea mare a nopții, cine să fie aceea, Malunai? Luna? Ești foarte înțeleaptă, draga mea cea mai mică. Oricum, voiam să îți povestesc despre nuntă. Într-o seară foarte frumoasă, păzitorul cel mare s-a unit cu luna, adică cu păzitoarea cea mare, iar peste noapte a venit, atunci, lumina. Mai ții șiragul de perle, acela, pe lângă tine? În mână? Luna a început să strălucească mai mult, de fericirea aceea, și oamenii au putut, liniștiți, de atunci, să călătorească și noaptea. Nunta cosmică se numește, pe acolo, iubire dintre lună și soare, și este, desigur, prima nuntă de pe pământ și din cer. Haidem, Malunai, să îți spun un mic secret. La început, oamenii venerau doar soarele și luna. Înainte de nunta cea mare, nimeni nu se gândea la căsătorie, mai ales călugării care slujeau acolo sus, pe munte, la Temple. Odată, însă, cu nunta cea mare, oamenii au început să se unească, foarte frumos, unul cu celălalt, așa după cum soarele se unește, noaptea, cu luna și se coboară peste ea, ca să o lumineze. Desigur, stelele sunt copiii acelei uniuni de lumină, așa cum tu, Malunai, ești fetița Oanei și a lui Surinam Eisai. Și știi ceva, Malunai? Îți poți, cumva, oare, imagina? Călugării – de atunci, de la nunta cea mare, nu au mai fost niciodată cu adevărat fericiți. O știm aceasta de la Mesopotamieni. Cum să îndrăznească să se îndrăgostească, poate, de o femeie, mai mult decât s-ar îndrăgosti soarele de luna lui albă? Poate de aceea sunt și eu călugăr, micuța mea Malunai, pentru că nici eu nu am putut fi atât de nesăbuit, încât să nu mă închin uniunilor cosmice, care sunt, și care se întâmplă în cer. Desigur, zeii îi ști. Zeul soarelui, adică Utu. Și zeița, sora lui, adică regina cerurilor, Inanna, aceia să fi stat deasupra soarelui și a lunii, în nuntă, pentru noi, Zeița Cerurilor, acolo, în cer. Și câte nunți să fi fost, oare? Păi, de câte ori soarele iese din mare? De câte ori se ridică din ea? De câte ori soarele se coboară peste lună, de ne tremură marea cu maree, de la atâta frumusețe și emoție a împreunării. Ești prea mică, Malunai, iar eu sunt mult prea năuc. Dar, să nu te superi, draga mea mică, Malunai, dacă într-o zi o să afli că și noi, călugării, am aflat odată despre nunți, că am pătruns și taina aceasta, de la Mesopotamieni, și de unde mai avem povești despre nunți. Să nu ne uiți niciodată, și nici ei nu îți vor uita măritișul cel mare, pentru care eu o să vin. Pentru că și tu ești o lună, draga mea mică. Și tu ești o lună, dar unde să fie soarele tău? Unde să îți fie alesul? (Să te aștepte deja?) Îți spun, doar ție, toate acestea și te cuprind. Perechile, Malunai, se scriu de foarte demult. Pe pământ, cred, pleacă doar suflete-n doi. Doar asta îți mai spun. Draga mea Malunai.

Cu o îmbrățișare de părinte,

Călugărul Lunail

————————————— 

Uitase, frumoasa Malunai, scrisoarea de Lunail Konaji, cu câteva zile în urmă, în casa doctorului Ioan Jurcanu, lângă canapeaua unde s-au așezat, leneși, toți, și comozi și în ale pălăvrăgelilor de tot felul, de fapt, fusese o dăruință  foarte specială, o misivă cu iz părintesc-amoros de la călugărul Lunail, primită cândva pe  la șapte ani și înțeleasă, întrucâtva, abia când Malunai era pe la doisprezece ani. O scăpase, acum, frumoasa, dintr-unul din buzunarele pantalonului de călărie, și avea să se afle, cumva, taina călugărului Lunail, și a nunților Mesopotamiene, străvechi, pătrunzând în cercul acela, al Jurcanilor, care cam pricepuseră. Avea să se vorbească despre toate acestea, apoi despre călugărul Lunail, ba chiar despre legendele solare și de generare. Despre copac și despre pereche. Despre Manasia, odată ce Malunai Surinam le va povesti, legenda aceea ciudată, aflată de la Rafael. Avea să se mai șoptească, legendele străine erau vechi, dar și ciudățeniile românești. Și de atunci, parcă, stranietatea tipicară pentru familia Surinam era, încă, și mai evidentă, în cercul lor de cunoscuți din Sibiu… Dar, nu!, avea să o recupereze, să își aproprie, din nou, povestea aceea solară, o va reciti și o va lipi, de piept, a suta oară, Malunai nu ar fi avut nicio îndoială, își va recupera scrisoarea, de la Jurcani, și nu va mai povesti, niciodată, nimic, pentru că scrisorile de la Lunail erau mai scumpe decât viața; iar cufărul ei de amintiri, scobit din lemn de cireș, era încă mai mult de atât. Era legătura femeii cu maică-sa. Îi erau tare dragi misivele acelea, cum aproape în fiecare an, când împlinea o anumită vârstă, maestrul Lunail îi scria, chiar și în ciuda faptului că Malunai avea să înțeleagă (într-adevăr) mult mai târziu acele scrisori… Și tot la doisprezece ani, pare-mi-se, Malunai venise pentru prima dată în România, depinzând întru totul de călugărul Eisai, mică, timidă, agățată, sperioasă, de pantalonul tatălui ei, i se spusese să fie cuminte, vor vedea, acum, o altă țară…

Nu credeam, pe vremea aceea, că o să locuiesc altundeva decât la Conac, cu tatăl meu Eisai, călugărul. Zona Transilvaniei, cu toate podoabele ei artizanale și de cultură profundă, îmi erau încă necunoscute, toate. Și, mai ales, sensul lor. Mai târziu, aveam să ne retragem din sud, înspre Sibiu, și aveam să înțeleg mult mai multe despre țara mamei, despre obiceiurile de aici. Conștientizând. Însă pe atunci, pe când locuiam încă lângă Bucureștii ostracizați de prea multă de-culturalizare și de populism, nu înțelegeam foarte multe. Ceva tot să fi știut, despre Dumnezeul de aici și despre religia mamei. Însă nu prea multe. Nu am prea multe amintiri frumoase din perioada Conacului. Sau poate am, dar pălesc acelea, dacă mă gândesc la copilăria mea de pe lângă temple și păstorițele crescătoare de animale. Și poate cel mai pregnant lucru care mă leagă de perioada aceea, de lângă București, de la Conac, este întâiul meu vis religios, care se leagă întru-câtva de mama și de religia ei, și mi-l aduc aminte foarte bine. Cu o cumpătare și cu o cumințenie bine drămuite.

Apoi, eram femeia străină, despre mine nu avea să știe mai nimeni…

Zânoii…

Dar nu, Eleonora era acum cu siguranță preocupată (după cum aflase în cele câteva zile petrecute cu ea) cu revistele ei de fizică, sau cu cine știe ce altă treabă extrem de plicticoasă și de nepotrivită cu firea ei de esență sensibilă, subtilă. ”De ce te preocupă toate aceste plictiseli, Eleonora?”, o întrebase pe Eli, sesizându-i încâlceala aceea a gândurilor, zăpăceala aceea absurdă, apoi încăpățânarea aceea a ei, hotărârea luată pe nepusă masă de a-i explica, pe îndelete, anumite lucruri. ”Păi, nu știu.”, îi răspunsese Eleonora. ”Așa sunt eu. Pe lângă fizică, mă preocupă, de pildă, și zânele.”, îi spuse. ”Zânele, Eli?”, o întrebase atunci el, surprins și extrem de amuzat. ”Da, zânele. Sau zânoii. Adică spiridușii aceia care trăiesc în pădure alături de zâne.” ”Ce vorbești tu acolo, Eli?”, întrebase din nou, râzând acum de-a binelea. ”Zânoii? Ce-s ăia?” ”Desigur, un fel de soți ai zânelor, adică… așa cum eu sunt acum a ta, și zânele sunt, (acolo, pe brândușele sau pe rugurile de mure sau de măceșe, adică acolo unde trăiesc ele, unde își duc viața de zi cu zi) sunt așadar, de fapt, soțiile zânoilor. Și împreună ei au foarte, foarte mulți copii. Adică zânele și, desigur, zânoii. De fapt, niște zâne mult mai mici ar cam fi plămezile lor preafrumoase. Le-aș putea să le zic, desigur, zânuțe, dacă ar fi fetițe și, bineînțeles, spiriduși dacă sunt băieți.” ”Tu glumești, Eli…” ”Bineînțeles că glumesc. Tu crezi, totuși, că zânele, de pildă, adică acelea nițel mai mature, acelea trecute prin viață… Mă rog, adică prin… pădurea aia de foioase, unde locuiesc ele… Tu crezi că zânele au, așadar, oare, niște probleme mult mai lesnicioase decât ale noastre? Nu! Nu au! La ele totul e cât se poate de complicat. Ele trebuie să păzească tot felul de lucruri. Adică scorburi pline ochi de alune, mă rog, pui de mistreț orfani și alte chestii de genul acesta. Nu, că acum mă copilăream… Să vezi și tu, Măline, că sunt cam in extremis, adică eu… nu știu dacă mă fac înțeleasă prea bine. Cred că, dacă ai sta să analizezi mai bine, de fapt, zic prostii, și totuși îmi place și fizica, dar îmi plac și zânele, în egală măsură. De asta ziceam eu că sunt și în car și în căruță, după cum ar fi zis acum un sătean cu siguranță bătrân și foarte înțelept. Nu cred, Măline, că am spus, de fapt, proverbul care ar fi trebuit să fie spus aici, dar înțelegi tu, desigur, ceea ce aș fi vrut să îți explic. Adică îmi plac și zânele și fizica, în egală măsură.” ”Da, Eli, pesemne așa e. M-ai zăpăcit cu totul, nu te mai pot urmări. Ești tu o mare zăpăcenie de fată zgâtie, asta e!” ”Sunt, Măline? Chiar sunt?”, întrebă Eleonora, nițel temătoare, deja un pic parcă necăjindu-se. ”Chiar crezi că sunt zăpăcită?” ”Mai zăpăcită ca Laura!”, remarcă el, râzând. ”Hai Eli, că nu am vrut să zic asta. Nici de Laura, și mai ales de tine. Voiam doar să te necăjesc puțin, cât să te enervezi și să mă ciupești, iarăși, de umeri…” ”Ce rău ești, Măline!” ”Sunt?” ”Ești foarte rău, nu rău!” Mălin se ridicase, așadar, din așternut, aducându-și aminte toate acestea, cu gândul, așadar, spre Eleonora. Mălin deschise încet ochii în dimineața aceea crudă și clară, pipăind așternutul cu mâna ca să dea de corpul femeii pe care o iubise. De fapt, era prima zi fără Eleonora, prima zi în care se trezise fără ea…

2

Cântec pentru mireasa mea de-a doua

 

Să zac, la `tini, pe glezne, când e vrere,

Și să nu strig miresei, azi, dureri;

Era atât de moale, pe la meri,

Poftind, la nunți, doar coșuri mari, cu mere;

Așa sunt eu, cu fetele de nuntă

Să cat sălaș prin casele de lut,

Sunt nada cărnii tale, ce-a pierdut

De te-a găsit, pe-nsămnul de la fundă

Te cer ca un pândar, să-ți simt căderea, 

La mine, în ninsori; și-o să te vezi

Lucind ca milioane de zăpezi

Păcatul împle trupul și muierea,

Și în zadar e zbaterea, reculul…

Îmi pare că vor spune, vineri, popii,

Că am greșit, ca lupul pe la dropii,

Dar eu, îmbolnăvitul și credulul

Îmi pare, tot mai plouă cu păcate…

Dar eu, neostoitul tău bărbat,

Cu altă muierușcă m-am luat

Ne-or pune vorbe peste zeci de sate…

Dar te-oi pândi-n cotloane de pădure,

Să te tot duc, cum tu visai, în vreme,

O alta e plictis și teoreme

Dar tu ești mai frumoasă-n cuib de mure

De-mi picuri vin și vorbe dulci, pe buze –

Dar nu-îndemna, prea iute, în pridvor…

În carne-mi, printre pânze și-n decor, 

Sunt doar om, și-o umbră de sudoare,

Morala lor, sudalmei, să m-acuze!

Mireasa mea, cu mure pe la buze,

Sunt șchiopul ce nu umblă în pridvoare…

Apoi tu vii, șoptești ca și o floare,

Ca urmele-mi de tină să mă scuze!

I-o altă muierușcă, mort de teamă

Că-s pentru ei, și pentru rost, luat

Să fiu în rând cu dânșii, însurat

Cu trei copii și c-un pantof de damă

Dar, mâine,-ți fiu, de iederă,-n odaie,

Să mângâi, cu mătase, un păcat

Cu alta sunt, în vremuri, lepădat

Și nunți mă bat, murdare și havaie;

Zadar să zbiere, trupul tău, în tindă

O nuntă, iar, căzută pe un trup;

Cu gura mea, albeața ți-o astup

E visul tău, naiv, ca-într-o oglindă…

Rochiță nunții crem, de pânză-ascunsă, 

Mă chemi, mereu, și vie, și concavă,

Mă spală mângâierea prea firavă

Din gândul tău de pasăre străpunsă;

Te mai rănesc, așa cum știu, sub nuntă,

Și te-oi vâna… -n cotloane de pădure,

I-un viitor de vis, cu multe mure,

Un rai de stele, patimă căruntă,

N-or lumina decât lumina pielii tale…

Ești mai frumoasă azi, ca un copil!

O pasăre… cu zborul în exil,

Sunt stropi de vin ce s-au pierdut pe cale,

O să-i mai strig de aripi și durere,

La `tini, pe glezne, zac, dacă-i de vreri,

Eu am văzut-o, albă, pe la meri 

Poftind, la nunți, doar coșuri mari, de mere,

Îmi pare că-i sunt mire de păcat!

Ea mi-i mai tristă decât febră mării

Și-o murdăresc cu murele-înserării…

Nu pot să spun

Mai viu,

Mai răspicat!

flori

iulia2

Fragmente:

Cu gândul la aceea pe care urma să o viziteze, Laura înainta, încet, acum, pe aleea din mijlocul parcului. De fapt, nu ştia ce avea să îi spună mamei lui Lulu, cum avea să îi aducă la cunoştinţă toate cele câte ar fi vrut să i le spună. Sau care avea să fie reacţia bătrânei, dacă măcar avea să înţeleagă ceva, câtuşi de puţin, din toate cele câte avea să i le spună. Lucruri pe care Marta Meteş nu i le spusese încă Despinei, cum Marta evitase să se amestece prea mult în chestiunile acelea pretenţioase, de familie. Laura reuşise să traverseze parcul, acum continua să urmeze aleea pietruită cu piatră bazaltică, alee mărginită, atât în partea stângă, cât şi în cea dreaptă, de straturi de garofiţe de culoare roşie-violetă. Tânăra văduvă zări clădirea impunătoare a Sanatoriului, undeva în faţă, continuă să se apropie, cu sfială. Mai erau doar câteva sute de metri, şi ar fi ajuns. (PASUL ROȘU AL ZILEI, 2016)

 

Trebuie neapărat să îmi dau jos încălţările, puiule, ştii tu, pe afară, puiul mamei, este multă, multă zăpadă, de aceea, ştii tu, trebuie să păşesc cu atenţie, să nu cumva să zdrenţuiesc, cu degetele de la picioare, steluţele astea gingaşe, pline de delicateţe; cam aşa, păşesc doar un pic, şi cu foarte mare atenţie.

Da, mami, zăpada. Chiar de ea îmi e milă. Ştii, mami, zăpada aceea măruntă, ca o cohortă de licurici fără sclipire… Aceea care-i plăpândă şi plânge, de cumva nu-s atentă, atunci când îmi aşez degetele de la picioarele astea desculţe… (PASUL ROȘU AL ZILEI, 2016)


(…)

Zări, întru început, uriaşul ficus de lângă fereastră, observă ţinuta de culoare galben-lămâi a tinerei care citea şi acum dintr-o carte pesemne destul de interesantă, apoi vaza simplă care găzduia cei câţiva trandafiri albi, aşezată undeva pe o masă din pal melaminat, cu picioare metalice, altfel destul de şubrede. În faţă, trei paturi trainice de metal, cu aşternuturile albe aranjate la dungă, încă neocupate. În sfârşit, o recunoscu pe Maria Ghinescu şi îi zâmbi palid. Aceasta îi făcea un semn evident cu degetele, în semn de salut, indicând, apoi, înspre scaunul din apropierea ei. Şi doar astfel Laura reuşi să întrezărească, undeva, în apropierea uşii, fizionomia atât de familiară a Martei, care se şi îndreptă către patul protejatei sale, aşezat undeva, în partea de mijloc, între celelalte două paturi, deja ocupate.

  • Laura! Draga mea Laura!, icni Marta, îndreptându-se aşadar înspre patul unde adăsta, pe jumătate buimăcită, Laura Andreescu.

O cuprinse, într-un sfârşit, pe tânăra văduvă, cu amândouă braţele, păstrând, aşadar, la piept, cu sfiiciune, trupul acela mignon, care i se abandonă acum cu totul. Laura se lăsă, aşadar, îmbrăţişată, şi apoi sărutată pe amândoi obrajii, zâmbi uşor, încă buimăcită, încă reacţionând, parcă, din inerţie. Într-un sfârşit, îşi întinse trupul, înmuiat de prea mult somn, încercând să scape din starea aceea de moleşeală încă destul de persistentă, datorată tranchilizantului puternic şi a somnului îndelungat indus de calmant, cu greu ajuns la săvârşire. Scăpată din strânsoarea îmbrăţişării, Laura reuşi să surâdă din nou.

Tânăra văduvă o recunoscuse, oarecum, pe Marta Meteş, deşi parcă încă ar fi traversat acelaşi vis nesfârşit, parcă încă nu se trezise total din somnul ei îndelungat de după-amiază. Parcă prietena ei, Marta Meteş, ar fi fost acolo doar ca să îi spună că Lucian se va întoarce înapoi într-o clipită, două, de acolo de unde plecase, „Pesemne o delegaţie de la minister, cum pesemne Lulu chiar este foarte ocupat…”, apucă să îşi spună femeia, din moment ce realiză că Lulu nu era acolo, alături de ele, în încăperea aceea destul de strâmtă, de la etajul II. al Spitalului de Urgenţă. „Cu siguranţă, ar fi fost bine să fie aici şi Lulu, să mă vadă, să mă mângâie pe creştet,  să mă strângă la piept şi să mă mângâie, aşa cum mângâi copiii, să mă facă să nu mai ştiu nimic din ce s-a întâmplat cu mine aseară, să pot să îmi revin, în sfârşit, cu bine, din toate. Pe scurt, să mă facă să uit tot ceea ce s-a întâmplat cu mine în ultimul timp…”, îşi spunea acum sărmana Laura, cuprinsă de întristare.

Laura încercă să îi vorbească Martei, simţi repede, însă, că muşchii feţei nu o mai ascultau, probabil din cauza tranchilizantului puternic, care îi fusese administrat de dimineaţă. Laura încercă,  aşadar, să schiţeze un gest cu degetele de la o mână, zbătându-se să mimeze cât se poate de fidel ceea ce ar fi vrut să exprime. Nu îi reuşi, însă; parcă ar fi mimat ceva înţeles doar de ea. Parcă nu ar fi reuşit să îşi stăpânească aşa cum trebuie propriile gesturi. Laura o căută, din nou, cu privirea pe Marta Meteş, fără a încerca să îşi ascundă dezamăgirea uriaşă din privire. Întâlni, în sfârşit, privirea Martei, ochii ei verzi ca prunele ţuguiate în vară, care o priveau cu o duioşie nedisimulată, cu o blândeţe sinceră şi adâncă. Laura apucă să conştientizeze că blândeţea din privirea Martei îi pătrundea până înăuntrul corpului, până spre piept, şi din ce în ce mai adânc, până înăuntrul oaselor, încălzindu-le, răsfirându-se apoi până în adâncimile capilarelor dezordonate. Cu totul copleşită de accesul acela de tandreţe, Laura îi zâmbi din nou Martei, pricepând, parcă, pe deplin, că era, totuşi, iubită. „E adevărat, totuşi, iubirea este prezentă, uneori, chiar şi în lipsa lui Lulu.” „Oare chiar sunt dependentă de soţul meu? …Probabil că da.”, conchise Laura în gândurile ei, simţind cum blândeţea Martei îi încălzea acum tot corpul, încă niţel amorţit. Într-un sfârşit, cuprinse, cu sfiiciune, palmele Martei, continuând să îi zâmbească, din toată mimica ei care se contura, palidă, către un zâmbet uşor. Şi abia atunci realiză pe deplin faptul că Marta era acolo ca să îi înlăture toate temerile ei de acum, pe scurt, ca să o facă să uite de necazul care i se întâmplase de cu seară. Abia atunci reuşi să îşi recunoască, cu adevărat, buna ei prietenă.

 

  • Marta!, exclamă, în sfârşit, Laura, ca şi cum s-ar fi trezit abia acum din visul ei prelungit, care se derulase, ca de obicei, undeva, la o margine de mare.
  • Laura!, exclamă, la rândul ei, şi Marta, cuprinzând-o din nou, cu amândouă braţele, pe protejata ei, Laura Andreescu. „Cum mai eşti tu, draga mea?”, apucă să o întrebe. În fapt, nu ştia prea bine ce ar fi fost mai nimerit să îi spună Laurei, după cele câte aflate de la medicul Albert Pascu, dar, mai ales, după acele ore interminabile, în care rămăsese în aşteptare lângă căpătâiul Laurei, ascultând, năpăstuită, atâtea şi atâtea relatări cu şi despre Laura, în timp ce Laura era încă adormită.
  • Marta? Tu eşti, Marta?, şi parcă Laurei îi venea încă greu să se dezmetecească, după somnul îndelungat. „Marta, chiar tu eşti?”, repetă Laura, încercând, din toate puterile, să izbutească să îi surâdă prietenei sale. În fapt, tranchilizantul fusese destul de puternic, şi Laura se simţea încă niţel buimăcită.
  • Da, eu sunt, Laura. După cum vezi, nu scapi de mine atât de uşor. Spune-mi. Cum mai eşti tu, Laura?, o întrebă Marta, şi, fără să mai aştepte răspunsul Laurei, o strânse, din nou, către piept.
  • Sunt bine, Marta!, reuşi, într-un final, să îngăime, tânăra văduvă.
  • Ce mai faci tu, Laura? Am auzit că ţi-a fost cam rău…, spuse Marta Meteş, cu o voce cât se poate de coborâtă.
  • Aşa e, Marta. De fapt, nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat de aseară şi până astăzi, îţi vine să crezi? Nu îmi pot aminti! Tot ce am aflat este că aseară, cu siguranţă, am leşinat; şi încă undeva foarte aproape de Casa cu iederă. Şi că apoi m-au adus aici. Nu mai ţin minte nimic, îţi dai seama, Marta? Ştiu doar din ce mi s-a relatat după aceea, adică, mai bine zis, azi dimineaţă, când m-am trezit. Dar Lulu unde e, pe el nu l-ai adus?
  • Pe Lulu?
  • Da, pe Lulu. Pe el trebuia să mi-l aduci, Marta, că eu nu mai pot de dor. O să vină el mai târziu, nu-i aşa? De ai fi auzit, tu, Marta! Să zică astfel de neghiobii despre Lucian! Neisprăviţii, să glumească ei cu aşa ceva!
  • Ce spui tu, Laura…
  • Ce ştii tu, dragă Marta, câte mi s-au întâmplat! Auzi tu, Lulu, mort! Îţi vine să crezi?
  • Ştii, Marta, dacă Lulu ar muri, m-aş urca, cu siguranţă, chiar şi în cel mai îndepărtat paradis, numai să îl aduc înapoi. Nu ştiu cum aş face asta, dar dacă ar exista, cu adevărat, o cale, cu siguranţă, atunci, eu aş găsi-o. Înţelegi tu, oare, Marta, ce îţi spun eu acum?
  • Dar Lulu unde e, pe el nu l-ai adus? Ori vine el mai târziu?, întrebă din nou Laura, privind cu mirare în jur.
  • Lulu a plecat, Laura! Întocmai ca în visele tale marine!, îi răspunse Marta, neputând a-şi înfrâna lacrimile, în fapt, plângând acum de-a dreptul, încercând să o cuprindă cu braţele pe Laura. Se sfii însă, şi îşi lăsă braţele să îi alunece pe lângă corp, privind-o din nou, cu milă, pe Laura, printre lacrimile care îi curgeau gârlă. Şi nu ştia defel cum ar fi trebuit să îi explice Laurei tot adevărul. „Sărmana Laura, ce a păţit, oare, draga de ea?”, se întreba înfricoşată. „Cum să nu ştie de Lulu? Ce îi spun eu acum?”, se frământa, printre lacrimi, Marta. Şi, în fapt, s-a hotărât, dintr-odată, pe loc, să nu îi mai spună nimic Laurei, şi, în schimb, să aleagă o poveste cât se poate de familiară acesteia.
  • Lulu, a plecat Lulu? Tu plângi, Marta? De ce plângi, Marta?
  • Nu plâng, Laura! Să îţi spun de Lulu, aşadar. Îmi spunea, deunăzi, că trebuie să ia o pauză de la toate! Mă auzi tu, draga mea? Ştii unde e Lulu al tău? A plecat pe mare, a plecat departe, hăt departe, întocmai ca în visele tale marine!
  • Ce spui, Marta? Tu glumeşti…
  • Nu, chiar deloc, Laura! A plecat, şi dus a fost! M-a lăsat pe mine, în schimb, să rămân lângă tine, cât timp el va mai hoinări, o vreme, pe mare, întocmai ca în visele tale marine. Mi-a spus, „Marta, să ai tu grijă de Laura, în locul meu, până când o să mă întorc! Aşa mi-a spus!”
  • Ce spui tu, Marta…
  • Da, chiar aşa a şi fost! M-a lăsat pe mine în urmă, ca să am de grijă de tine, Laura!
  • Nu cred… Lulu să plece? Unde să plece Lulu?
  • Ei, a trebuit, pur şi simplu, să se îndepărteze de toate! A plecat pe mare, sărmanul de el!
  • Întocmai ca în visele mele…
  • Da, copila mea. Întocmai ca în visele tale marine…
  • Aşadar, chiar a plecat… Şi când o să se întoarcă înapoi, Marta?
  • Ei, pe asta nu o mai ştiu, fata mea!
  • Ce spui tu, Marta… Lulu să plece? Lulu să mă părăsească? Aşadar… Chiar a plecat?
  • Da, a plecat, scumpa mea!
  • Şi nu o să mai aibă grijă de mine?
  • O să am eu, Laura!
  • O să ai tu?
  • Da, draga mea!
  • Pentru totdeauna?
  • Nu, Laura dragă, doar până se întoarce Lulu din năbădăioasa lui călătorie pe mare. Ştii, a plecat cu o bărcuţă cu pânze, tocmai ca în visele tale… Cu catarg înalt, înalt, şi pânze albe, atât de curate încât lesne se confundă cu orizontul înrourat.
  • Ştii, am visat din nou, eu şi Mihăiţă, aşteptându-l pe Lucian, la o margine de mare. Ştii tu, ca de obicei. Nisipurile erau albe şi fine, din ele creşteam cu Mihăiţă castele, împrejur zburătăceau pescăruşii. Pesemne, şi visele au rostul şi înţelepciunea lor, ştii asta, Marta?
  • Ştiu, Laura, normal că ştiu…
  • Marta, când mergem acasă? Mi-e dor deja de odăiţa mea din Casa cu iederă!
  • O să mai rămânem o vreme aici. Trebuie să te odihneşti şi tu, dragă Laura! Tu nu prea pui la inimă, însă, totuşi, ai leşinat! Pesemne un gând mai neplăcut, sau o grijă de-a ta, prea puternică, şi te-au răzbit toate… Pur şi simplu nu ţi-a mai fost bine! Acum mai trebuie să rămânem o vreme aici, pentru nişte investigaţii medicale!
  • Şi acum trebuie să rămânem aici!
  • Da, Laura!
  • Ei să fie!
  • Nu te îngrijora, însă, prea tare, Laura! Nici două-trei zile şi ne vom întoarce în Casa cu iederă!
  • Va veni şi Lulu în curând!
  • Da, Laura, va veni şi Lulu! Numai să se zvânte puţin din dorul lui de mare, să se sature, într-un sfârşit, de cutreierat mările şi oceanele, în căutare de scrumbii şi de fructe lipicioase de mare… După aceea se va întoarce, în sfârşit, acasă. Aşa mi-a spus. Că o să plece hăt, hăt departe. Că nu se ştie ce ocean, ori ce mare, i se vor mai aşeza, odată, în faţa preafrumoasei lui bărci cu pânze, cu catargul ei care ajunge, de înalt ce e, până la picioarele îngerilor… „Ştii, Marta? De frumoasă ce e sărmana mea barcă atinge picioarele îngerilor acelora ușori şi minunați care plutesc prin aerul plin de boare marină…”, acestea au fost exact cuvintele lui, dragă Laura!
  • Da, odată i-am spus că barca aia nemaipomenită din vis ar ajunge până la picioarele îngerilor, măiastra!
  • Da, Laura!
  • Marta, şi tu ştiai de visul ăsta al meu, măi să fie! Şi aşa ţi-a spus, Marta? Of, poetul de Lulu! Chiar şi atunci când pleacă face puţină poezie! I-o fi folosit şi biblioteca aceea plină cu cărţi la ceva, Marta dragă!
  • Probabil s-a temut ca nu cumva să te sperii de decizia asta a lui, venită pe nepusă masă, adică aceea de a pleca, în grabă, pe mare… Şi a vrut să te pregătească oarecum, ca nu cumva, Doamne fereşte!, să te superi prea tare din cauza hotărârii acesteia pe care a luat-o aşa, pe nepusă masă… Înţelegi, Laura?
  • Dacă spui tu, Marta… De fapt, nu prea ştiu ce să cred, Marta dragă! Parcă nu aş înţelege nimic din tot ceea ce îmi povesteşti!
  • Nu înţelegi, Laura?
  • Sunt atât de obosită, draga mea, pesemne efectul injecţiei de dimineaţă. Simt că mi se închid ochii…
  • Draga mea…
  • Marta, mai povesteşte-mi, totuşi, despre Lulu!
  • Să îţi mai spun?
  • Totul, Marta, spune-mi totul!
  • El pur şi simplu nu a vrut să te sperie, draga mea, sau să te supere cumva, cu decizia asta a lui, şi de aceea nu ţi-a spus ţie nimic, despre decizia asta a lui, luată pe nepusă masă… Apoi, dacă totuşi a vrut, e posibil nici să fi apucat să îţi spună, draga mea. Tu de ieri seară te afli aici, Laura, nici nu ar fi avut cum să te găsească în Casa cu iederă. Poate a crezut, neîntâlnindu-te, că e mai bine să plece, aşa… pur şi simplu. Cred că i-a fost teamă, de fapt, să nu te superi prea tare, Laura!
  • Aşa să fi fost, Marta?
  • Lulu a plecat, pur şi simplu, aşa… pe nepusă masă, fără să bănuiască măcar ceea ce s-a întâmplat, cu tine, aseară. Sunt sigură că te-a crezut bine, sănătoasă, în odăiţa ta din Casa cu iederă. Să fi ştiut, şi nu ar fi îndrăznit să îşi aşeze talpa dincolo de uşă! Tu să nu te necăjeşti, draga mea!
  • Da, Marta, înţeleg acum cum a fost. Şi totuşi, să mă lase Lulu al meu şi să plece, la repezeală, pe mare…
  • Îmi pare rău, Laura. Să nu te necăjeşti, draga mea…
  • Marta…
  • Să nu te necăjeşti, Laura!
  • Şi a plecat? Chiar nu ştii nimic, Marta? Nu ştii, aşadar, unde e Lucian acum?
  • Nimic, nimic, Laura! Ştiu doar că a plecat; poate aseară, poate azi dimineaţă, nici nu pot şti, cu exactitate, când. Oricum, de ieri de pe la prânz eu nu mai ştiu nimic de sărmanul de Lucian…
  • Aşadar, nu ştii nimic…
  • Nimic, nimic…
  • Ei să fie!
  • Ştii, Laura? Lucian mi-a vorbit ca şi când ar fi fost un pescar din visele tale. Lulu, de fapt, şi-a dorit să fie pescar, Laura. El demult a visat ca odată să întindă o plasă pescărească pe mare, cel puţin aşa mi-a spus el mie. Ştiai asta, Laura? 
  • De unde să fi ştiut, Marta? Lulu al meu să aibă astfel de vise?
  • Chiar el, Laura… E ca şi când ar fi purces spre lumea pescarilor, asta mi-a transmis să îţi spun. Îţi aduci aminte de Eiisana?
  • De Eiisana, adică de lumea pescarilor? Aceea pe care eu o visez de ani şi ani de zile?
  • Da, Laura. Exact de Eiisana. Chiar tu mi-ai povestit. Şi eu ţin minte tot!
  • Sigur că ştiu, Marta. Dar ce legătură are Eiisana cu toate acestea? Adică paradisul pescarilor?
  • Aşa mi-a zis mie Lulu. Că va hoinări pe mare, exact ca în visele tale. Asta a fost dorinţa lui dintotdeauna, să se piardă, odată, cu plasele lui pescăreşti, pe mare… Ca şi când ar căuta paradisul pescarilor, adică lumea aceea mirifică pe care o visează orice pescar care îşi întinde plasele lui pescăreşti, pe mare… cum mi-ai spus tu. Eiisana, acela e visul lui Lulu. Adică lumea aceea la care jinduiesc toţi pescarii din visele tale, acelea de ani şi ani de zile, Laura!
  • Ce spui, Marta… Ţi-a pomenit de lumea pescarilor? Adică de frumoasa Eiisana?
  • Exact, Laura! Chiar de mirifica Eiisana! Îmi spuneai tu, odată, draga mea, despre Eiisana… Ei, chiar asta mi-a dat să înţeleg şi Lulu al tău. Că va hoinări pe mare, exact aşa după cum visai şi tu.
  • Să îţi fi pomenit Lulu de Eiisana, sau de lumea pescarilorNu m-aş fi aşteptat! Poate de Eneea, adică de malurile Eneii, dar nu de Eiisana… Eiisana este un loc… cum să îţi spun, Marta? Eiisana este aşa… Adică se leagă de pescari, de paradisuri pe mare, de mult peşte şi de minuni…
  • Chiar aşa a fost, Laura, nu te mint!
  • Eiisana… Cât i-am mai povestit eu despre pescari şi despre frumoasa lor Eiisana!
  • I-ai povestit, nu-i aşa? …De ce să îmi fi spus însă mie despre Eiisana, eu nu am priceput. Poate ca să înţelegi, draga mea, să înţelegi cum stau de fapt lucrurile, şi să îl ierţi că a plecat fără să îţi spună vreo vorbă! Să pricepi că ăsta a fost, de fapt, şi năzuinţa lui. Că visul lui de a pleca pe mare se contopeşte, de fapt, perfect cu visele tale marine!
  • Fantastic, Marta!
  • Da, Laura. De fapt Lulu a vorbit cu mine, de parcă ar fi fost un pescar coborât din visele tale marine. Cam aşa a fost, Laura! Metaforic vorbind, cum visele acelea nu sunt, ele în sine, decât nişte iluzii frumoase…
  • Aşa e, Marta. Nişte iluzii frumoase care mă împresoară de ani şi ani de zile… Totuşi, atât de frumoase pot fi uneori, încât, pur şi simplu, mi se taie respiraţia!
  • Ştiu, Laura…
  • Sărmanul de Lulu, cred că i-a venit atât de greu să plece departe de toate! Vai, Lulule!
  • Parcă nu ar fi fost Lulu cel de toate zilele… Ce-o fi fost în gândurile lui, eu nu pot şti, Laura! Şi eu m-am mirat de hotărârea asta, îţi mărturisesc…
  • Of, sărmanul de el! Şi totuşi, Lulu al meu, să marinărească singur pe mare?
  • Da, draga mea. Singur, singurel. M-a lăsat, aşadar, să înţeleg că o să călătorească fără nicio noimă, cel puţin pentru o vreme. Asta ca să îşi îndeplinească un vis vechi de-al lui, adică acela de a hoinări şi de a se pierde, cu o barcă uşoară, pe valurile acelea capricioase…
  • Sărăcuţul de el…
  • Da, Laura…
  • Nefericitul de el! Atunci, pesemne, chiar nutrea de mult timp să-şi zvânte din dorul ăsta mare al lui, adică de a naviga pe mare, Marta. Iar eu nu am ştiut chiar nimic. Nu am putut bănui chiar nimic, de atâta amar de vreme!
  • Da, Laura! Mi-a cerut să îi promit că o să stăm liniştite, că nu o să îl căutăm încoace şi-ncolo ca două femei disperate, că nu o să îi tulburăm în niciun fel evadarea asta a lui, în plină libertate, cu tot felul de acţiuni nesăbuite şi disperate, că o să rămânem, aşadar, cât se poate de liniştite, până când el va hotărî, de bună voie, să întoarcă la Casa cu iederă
  • Nu aş fi făcut asta, Marta… Adică să tulbur, din disperare, plecarea soţului meu pe mare! Asta în nici un caz, Marta!
  • Da, Laura…
  • Doar ştii cât îl respect eu pe Lulu! Doar ştii că l-aş înţelege oricare i-ar fi hotărârile! Numai el să fie bine, Marta…
  • Ştiu asta, Laura…
  • Aşa, Marta!
  • M-a pus să îi promit că nu o să ne îngrijorăm, în tot acest timp, cât el zăboveşte pe mare. Asta a fost dorinţa lui, să se îndepărteze de toate, cel puţin pentru o vreme, adică să plece, pur şi simplu, spre libertate, din dorul ăsta al lui de marea cea frumoasă…
  • Un îndrăgostit de mare, Marta… Am avut lângă mine un om pe care nu l-am înţeles, de fapt, niciodată…
  • De parcă chiar el ar fi fost pescarul din visele tale, înţelegi, Laura?
  • Mi te-a lăsat, în grijă, ca pe o scumpă comoară. M-a pus să îi promit. „Marta, îţi cer un singur lucru. Să ai tu grijă de Laura, în locul meu!”, aşa mi-a spus. Apoi, dus a fost!
  • Aşadar, a simţit nevoia bruscă de a pleca… De parcă ar fi fost un pescar care trebuie să îşi zvânte dorul de mare, plecând degrabă acolo de unde  vine chemarea… Din nevoia asta acută de a se îndepărta de toate, ca pescarii aceia cununaţi cu vântul şi cu aerul de mare care bate în pânză… E incredibil, Marta!
  • Chiar aşa, Laura, in-cre-di-bil!
  • Şi totuşi, e adevărat. Nu-i aşa, Marta?
  • Cât se poate de adevărat, draga mea! „Să nu mă aştepte!”, aşa mi-a spus Lulu, ştii, cu referire la tine. „Să nu care cumva să mă bocească şi să mă aştepte. Căci eu sunt bine, acolo unde sunt, şi, în fond, asta este singura mea dorinţă, să mă regăsesc, de acum, pe mare, plecând de unul singur, depărtându-mă, aşadar, de toate, pentru o vreme, hoinărind, la întâmplare, pe mare…
  • Sărmanul de Lulu, cum să nu îl aştept! Dacă eu nu am grijă de inima lui visătoare, atunci cine să aibă?
  • Laura…
  • Păi, nu, Marta?
  • „Să trec pe lângă pe lângă delfini jucăuşi. Să rămân doar eu şi valurile pe unde trec bancuri de scrumbii cu pielea argintie. Şi-apoi, sus, un cer străbătut de pescăruşi.” Ăsta a fost mesajul lui final, ultima lui năzuinţă. Şi, de atunci, de la discuţia aceea ultimă, purtată, aşadar, ieri, pe la prânz, cu Lulu, eu nu mai ştiu nimic. Doar că urma să plece spre Constanţa, şi-apoi, hăt!, pe mare! Spunea că are nevoie doar de mirosul sărat al mării, să îl simtă în nări şi să îl respire până în adâncul plămânilor. Şi de coniacul ăla marinăresc, care să îi învioreze tot corpul, acolo, pe marea aceea nesfârşită… „Scotch, să îmi mai trebuiască mie Scotch, ca la filfizoni? Nu! Mie îmi trebuie coniac prost, marinăresc!”, jur că aşa mi-a spus, Laura!
  • Aşadar, aşa a fost…, spuse Laura, începând să îşi ascundă, acum, zâmbetele cu podul palmei.
  • Aşa a fost, Laura!
  • Dar de Eneea nu a pomenit nimic, Marta? De ce să fi pomenit, oare, de lumea pescarilor şi nu de Eneea, Marta, scumpo? Şi-apoi, Mihăiţă. Nu ţi-a spus nimic de Mihai? Ştii doar… Eu visez mai ales plajele Eneii, şi pe micuţul Mihăiţă, care este alături de noi, acolo, în Eneea! De ce să nu îţi fi spus, oare, nimic despre Eneea?
  • Ei, pe asta nu o mai ştiu, Laura! Chiar nu ştiu de ce nu a pomenit nimic despre Mihăiţă sau despre Eneea, draga mea. Dar totuşi, te-ai fi aşteptat să se întâmple odată aşa ceva, adică să plece pe mare, nu-i aşa?, întrebă Marta, cu o uşoară teamă în glas.
  • Asta cam da, Marta! Chiar mă aşteptam puţin, dacă este să mă gândesc la visele mele marine!
  • Păi, vezi!
  • Şi totuşi, să îmi facă Lulu una ca asta! Nu aş fi crezut!
  • Laura, drago…!
  • Marta, am o rugăminte!
  • Spune, draga mea…
  • Să îmi aduci scrisorile mele. Ştii despre ce scrisori îţi vorbesc acum, nu?
  • Desigur! Cele dinăuntrul scrinului!
  • Sunt în sertar. Ştii despre ce sertar vorbesc, nu?
  • Normal că ştiu. Înăuntrul comodei din lemn de cireş, din odăiţa ta. Acolo sunt!
  • Exact! Iartă-mă, Marta, dar nu mai sunt în stare să mai port o conversaţie cât de cât, acum. Mă ierţi, nu?
  • Nu am ce să iert, Laura! Stai liniştită, odihneşte-te, vorbim puţin mai târziu. Eu sunt de vină, te-am obosit cu pălăvrăgeala mea!
  • O să mai dorm puţin, acum… Ştii, Marta, niciodată nu am înţeles prea bine de ce Lulu şi-a ales o carieră militărească, parcă nu îi stă defel în fire. Aşadar, a plecat…
  • A plecat, draga mea…
  • Chiar a plecat, aşadar…
  • Da, Laura!
  • A plecat…

 

Şi Laura îşi lăsă trupul să alunece, din nou, în aşternuturile proaspete, cu parfum de muşeţel, în timp ce tânăra de nici cincisprezece ani, pe numele ei Elsa Ghenea, continua să citească la fereastră, păstrându-şi, cu sfiiciune, povara cu buchii pe genunchi, care tocmai îi dezvăluia legenda frumoasei Shakuntala. Şi parcă, continuând să urmărească destinul bizar al Shakuntalei, aflând acum, aşadar, că Shakuntala abia ce-şi pierduse inelul cu blazon în apele reci ale râului, şi că, astfel, nu va mai fi, poate, recunoscută de înţeleptul şi cucernicul ei soţ, regele Dushyanta, parcă nu ar fi înţeles mai nimic din cele câte se întâmplaseră în jurul ei. „Sărmana Shakuntala!”, îşi spunea, de fapt, copila, „Acum Dushyanta o va alunga pe Shakuntala şi o va renega, deşi frumoasa Shakuntala i-a fost soţie credincioasă, deşi Dushyanta părea să nu fie capabil să uite niciodată gingăşia din ochii Shakuntalei, ori glasul ei cristalin…”, şi parcă Elsa Ghenea nu înţelesese mai nimic despre discuţiile care se purtaseră în jurul ei. Maria Ghinescu continuă să rămână la fel de discretă şi de reţinută aşa cum fusese şi până atunci, deşi, uneori, nu s-a putut înfrâna să mai scape şi câteva suspine adânci, prinzând, din greşeală, câteva frânturi din conversaţia Martei Meteş cu Laura. Şi, fără să realizeze, lansă câteva priviri pline de compătimire înspre tânăra văduvă. Câte despre Laura Andreescu, în mai puţin de un sfert de oră, era, din nou, adormită, pe când Marta, retrasă acum într-un colţ al încăperii spitaliceşti, nu reuşea să îşi mai curme din plânsul ei neostoit.

 

***

 

Albert Pascu se ridică de la birou, se apropie de fereastră şi privi îndelung înspre siluetele dichisite, care se cerneau, în toată ceruirea lor colorată, una după cealaltă, pe aleea din capătul parcului, apoi mai departe, înspre bulevardul aglomerat. Se făcuse deja ora prânzului, sarcina obositoare a turei de gardă se isprăvise demult, aşadar medicul era acum liber să părăsească spitalul. Şi totuşi atât de multă treabă era încă la birou… Încă zăbovind la fereastră, bărbatul gusta din plin momentul de pauză. „Ce zi excelentă, niciun fir de nor. Dacă Denisa iese la patru, o să ieşim şi noi la o plimbare în parc, nu am mai fost cam de mult!”, îşi spuse medicul, uşor invidios pe siluetele aflate acum în uşoara lor promenadă de la orele prânzului. Medicul se reaşeză apoi la birou, făcându-şi de lucru cu nişte fişe de observaţie, pe care le completa, însă, cu toată conştiinciozitatea. O asistentă micuţă şi oacheşă se iţi înăuntru, cu un teanc de hârtii în mână. „Vă uitaţi oare acum peste acestea, sau mâine? Să vi le las?”, întrebă asistenta, cu o mină uşoară de cochetărie. „Lasă-le, Adina. O să mă uit peste ele acum.”, răspunse medicul, întorcându-i zâmbetul îndrăzneţ. „Atunci o să le aşez aici.”, conchise asistenta, zâmbindu-i din nou, de data aceasta cu ceva mai multă evidenţă. Apoi făcu stânga împrejur, deschise cu delicateţe uşa, apoi se pierdu pe unul din culoarele spitalului. Albert Pascu continuă să îşi facă de lucru cu teancul de hârtii, la care se adăugaseră acum altele, aduse, cu conştiinciozitate, de asistenta, pe numele ei mic, Adina. Pe toate trebuia să le inspecteze: fişe de internare, fişe de tratament, fişe de observaţie, fişe de diagnostic, şi altele asemenea lor, care urmau să fie adăugate în dosarele individuale ale fiecărui pacient. Era în sarcina medicului să trateze fiecare fişă, fiecare dosar, cu aceeaşi meticulozitate.  O ştia prea bine, nu ar fi putut comite nici cea mai mică greşeală. În fapt, nu era loc pentru greşeli. Acum Albert Pascu era însă foarte obosit, după cum fusese de gardă pe timpul întregii nopţi. Se străduia, însă, să îşi ducă la bun sfârşit îndatoririle, ca de obicei, fără a face vreun rabat de la meticulozitate şi de la corectitudine. Continuă, aşadar, să răsfoiască dosarele care-i fuseseră încredinţate, luând, din când în când,  notiţe, cu pixul, pe toate  efectuându-le cu cea mai mare meticulozitate, folosindu-se de un carnet A4, în blanc. Toată această muncă de birou va fi fost utilă mai târziu, în stabilirea procedurilor şi a tratamentelor specifice fiecărui caz medical. Din nou alte bătăi uşoare în uşă, o ghici, bineînţeles, pe Adina, de fapt, ar fi putut să jure că era ea. „Intră, Adina.”, spuse medicul, continuând să răsfoiască filele unui dosar de internare.

  • Mă scuzaţi, domnule doctor, vă pot răpi câteva minute? (Nu era desigur vorba despre Adina.)
  • Da, desigur. Poftiţi!, răspunse medicul, uşor surprins că nu ghicise adresantul.
  • Mă numesc Meteş Marta, cu mine aţi vorbit la telefon, azi dimineaţă. Ştiţi, sunt prietena Laurei. A Laurei Andreescu, adică.
  • Ah, da. Laura Andreescu. Desigur!
  • Ştiţi, Laura Andreescu este protejata mea, mi-e mai mult decât o simplă prietenă, practic eu am avut grijă de ea încă de la moartea lui Lulu, adică a lui Lucian Andreescu, ştiţi, fostul ei soţ. M-aţi întrebat de dânsul, azi dimineaţă, la telefon… A fost vorba, bineînţeles, de o buimăceală de-a Laurei, de fapt, nici eu nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea în ultima vreme… Şi, mai ales, în ultimele câteva ore… de când se află în grija dumneavoastră atentă…
  • Înţeleg. Protejata dumneavoastră, spuneţi… Atunci pot să am încredere deplină în dumneavoastră, şi să vă împărtăşesc pe deplin cum stau lucrurile.
  • Da, desigur, domnule doctor. Vă ascult!
  • Ştiţi, lucrurile nu sunt atât de simple pe cât ar părea la o primă vedere. Şi totuşi bănuiesc că ştiţi deja, cu aproximaţie, ce s-a întâmplat cu Laura Andreescu, în nici ultimele 24 de ore… Aţi fost, poate, informată. Sau mă înşel?
  • Numai din cele câteva istorisiri pe care le-am auzit şi eu, domnule doctor!
  • Aşadar, Laura Andreescu a fost adusă la noi aseară, în jurul orelor 22.30, în urma apelului unui vecin de-al dumneavoastră, sau, mă rog, al Laurei Andreescu, la serviciul de urgenţă. Doamna a fost găsită undeva aproape de locuinţa dumneaei, în zona Pieţei Amzei, din câte am înţeles. Se pare că doamna Andreescu a suferit un episod sicopal destul de sever. Cu siguranţă, că episodul sincopal de care vorbim nu a durat, din fericire, mai mult de două-trei minute, altfel ar fi fost destul de grav, prelungirea stării de inconştienţă la mai mult de patru minute, ar fi putut afecta, ireversibil, creierul şi funcţiile vitale. Din fericire, doamna şi-a revenit la timp, cum am constatat că toate funcţiile au fost în parametri normali (odată cu primele verificări de rutină efectuate de personalul medical). Un anume Liviu Anton, dânsul a dat alerta, apoi doamna Laura Andreescu a fost adusă aici, de urgenţă, cu ambulanţa. Domnul Anton ne-a relatat apoi întreaga poveste, aşa cum s-a petrecut ea, ieri seară. Desigur a trebuit să procedăm în funcţie de gravitatea situaţiei şi să o internăm de urgenţă pe Laura Andreescu în spitalul nostru, pentru a ne da seama de cauzele celor întâmplate, dar să şi putem avea în vedere posibilele urmări ale nefericitului episod sincopal. Am trecut, bineînţeles, prin toate verificările de rutină aferente cazului acestuia particular. Ritmul cardiac a fost, aşadar, unul normal, tensiunea arterială, din fericire, tot normală, deci nici vorbă, la o primă vedere, de o afecţiune mai gravă, de o disfuncţie care ar fi putut afecta, aşadar, inima. Desigur, investigaţiile medicale aferente vor fi continuate, toate chestiunile ce ţin de medicina internă vor fi, aşadar, tratate în funcţie de specificitatea lor.
  • Şi totuşi, domnule doctor, ce s-a întâmplat, mai exact, de ieri şi până astăzi cu Laura? Ce s-a întâmplat, mai exact, cu prietena mea, Laura? Cum a putut să uite că Lucian Andreescu nu mai este demult printre cei vii?
  • După primele investiga de bază, am aplicat, aşadar, în cazul pacientei în cauză, un tratament uşor, medicamentos, aferent situaţiei, pentru întărirea organismului. La orele dimineţii, pacienta părea, din fericire, destul de lucidă, dând semne, însă, că ar suferi, neurologic, de această amnezie pe care o putem cataloga drept una destul de severă. Persoana în cauză manifestă aşadar, din păcate, un blocaj parţial de memorie, acesta putând fi de natură permanentă sau temporară, acest aspect al chestiunii în cauză nu poate fi încă elucidat, pur şi simplu pentru că nu avem, deocamdată, cum să o facem. Ar fi prematur să stabilim, deja, un diagnostic exact. De obicei, revenirea din amnezie este conjuncturală, pot să spun foarte bine că, în unele cazuri, ea are chiar o natură pur aleatorie, dacă nu poartă în spate, bineînţeles, nişte cauze clinice degenerative.
  • Înţeleg, domnule Pascu.
  • Iniţial, vă mărturisesc, am crezut că problema nu ar fi fost una de substanţă. Apoi am constatat că, din păcate, mă înşelasem, doamna Andreescu pur şi simplu nu îşi mai aduce aminte de unele aspecte esenţiale legate de viaţa dumneaei. Domnul Andreescu s-a stins, din păcate, acum trei ani de zile, am înţeles bine, nu?
  • Întocmai. Acum trei ani de zile. În urma unui infarct miocardic. Nu s-a mai putut face, din păcate, nimic.
  • Îmi pare rău, doamnă Meteş! Oricum, ţinând seama de aceste aspecte, fiind afectat spectrul clinic de memorie profundă, care ţine aşadar de memoria de lungă durată, disfuncţia de care suferă pacienta noastră, Laura Andreescu, pare destul de complexă. Iniţial crezusem că, din cauza şocului indus de sincopă, distinsa doamnă în cauză nu şi-a putut aduce aminte unele aspecte legate de ziua de ieri, şi numai ieri, adică referitoare la un orizont de timp foarte scurt. Se pare, totuşi, că problema este mult mai serioasă, că ea poartă aşadar, nişte accente mai profunde. Să sperăm că pacienta îşi va reveni cu bine din amnezie. Înclin să cred, totuşi, că amnezia aceasta de care vorbim s-a produs din cauza şocului celor întâmplate aseară. Şi spuneţi că doamna nu a suferit, în trecut, de vreo afecţiune psihiatrică, nu-i aşa?
  • Nicidecum, domnule doctor! Laura a fost mereu pe picioarele ei, deşi a suferit enorm, în ultimii trei ani şi jumătate, care s-au scurs, deja, de la moartea lui Lucian Andreescu!
  • Revenim atunci la unele aspecte legate de episodul sincopal. Din păcate nu vă pot furniza deocamdată toate datele problemei, cum nu cunoaştem încă toate faţetele acesteia, mă refer, desigur la cauzele care au dus la producerea episodului sincopal, sau al leşinului, asta ca să folosesc un termen mai familiar dumneavoastră. Deşi sincopa nu este chiar un simplu leşin, îi spun aşa doar ca dumneavoastră să mă puteţi urmări puţin mai uşor. Despre cauzele episodului sincopal. Ele pot fi, de exemplu, unele de natură internă (deficienţe în funcţionarea organismului, fie ele de natură cardiacă, neurologică sau metabolică) ori, pur şi simplu, de natură emoţională. În spatele sincopei poate sta şi o simplă anemie, după cum se poate observa, destul de lesne, că doamna Andreescu suferă, cu adevărat, de un dezechilibru anemic. Într-adevăr, doamna pare atât de slăbită! Pentru elucidare, trebuiesc efectuate, desigur, toate analizele medicale corespunzătoare. Lucrurile sunt, aşadar, mai delicate de cât ar părea la o primă vedere…
  • Am înţeles, domnule Pascu!
  • Aşadar, în zilele care urmează, o vom supune pe d-na. Laura Andreescu, unui set de teste medicale standard, care să ne ajute ca să aflăm cu exactitate cauzele episodului sincopal, şi, astfel, să ne fixăm pe nişte coordonate potrivite, în ceea ce o priveşte pe protejata dumneavoastră. Am hotărât şi administrarea unui complex de vitamine esenţiale, şi anume complexul de B-uri, în perfuzie, asta ca să mai întărim puţin organismul. Pe lângă analizele standard, îi vom face desigur şi o electroencefalogramă, o analiză tomografică, ca să determinăm posibile leziuni cerebrale, să determinăm, aşadar, existenţa (sau lipsa) unor posibile leziuni ale creierului. Să sperăm că nu vor fi probleme de acest gen. Însă este posibil ca ele, adică leziunile, să existe, deşi este puţin probabil să ne confruntăm, acum, cu astfel de probleme. În paralel, trebuie să continuăm să monitorizăm mai în amănunţime şi funcţiile cardiace, desigur, vom efectua toate analizele şi testele medicale aferente. Toate aceste investigaţii medicale ne vor ajuta, aşadar, să schiţăm un tablou al posibilelor cauze de natură clinică, sau care ţin de funcţionalitatea organică a organismului, cauze care au dus, posibil, la apariţia episodului sincopal.
  • Înţeleg. Aşadar, poate fi destul de grav, din câte înţeleg eu! Vai, domnule doctor, de-abia îşi revenise puţin sărmana femeie, după decesul soţului, Lucian Andreescu!
  • Îmi pare rău că veştile nu sunt tocmai acelea pe care le-aţi fi aşteptat, dar am vrut să vă înfăţişez cel mai prost scenariu. Aşa mi s-a părut corect, să cunoaşteţi toate faţetele problemei, aşa cum arată ea la momentul de faţă. Lucrurile ar putea fi, desigur, mult mai simple decât ar părea la o primă vedere, vreau să spun că, în spatele acestui episod sincopal, coroborat cu această disfuncţie a memoriei, ar putea sta, de exemplu, cauze de natură emoţională, şi nu legate de o disfuncţionalitate internă a organismului, aşadar fără să aibă în spate vreo deficienţă care ţine de funcţionalitatea internă, organică, a organismului.
  • Aşadar, totul s-ar fi putut întâmpla din cauza unor emoţii mai mari… A unor necazuri, pe care ea nu le-a putut gestiona…
  • Ar putea fi şi asta. Însă nu trebuiesc excluse nici cauzele de funcţionalitate internă, sau organică, aşa numitele cauze clinice, acelea care ţin, aşadar, de funcţionalitatea internă a organismului! Deşi, foarte bine, ar putea fi vorba, aici, de o cauză simplă, aşadar, de o simplă anemie scăpată de sub control…
  • Da, domnule doctor!
  • În cele din urmă, vom elucida, bineînţeles, toate aspectele cauzale care ţin de acest episod sincopal. Prin urmare, ca să vă relatez pe scurt, toate problemele vor fi abordate şi tratate în funcţie de specificitatea lor. Aşadar, mai trebuie să avem puţintică răbdare până la stabilirea diagnosticului corect.
  • Am înţeles. Sunt mai liniştită puţin, acum că am aflat toate aceste lucruri. Atunci situaţia nu este, neapărat, chiar atât de neagră pe cât ar părea…
  • Nu am spus asta, că nu ar putea fi şi grav. Din păcate, acum nu se poate exclude niciun posibil scenariu. De aceea, pentru elucidare, trebuie să aşteptăm rezultatele tuturor testelor şi analizelor aferente. Până atunci, Laura Andreescu rămâne, desigur, internată la noi. În funcţie de rezultatele analizelor, şi după aplicarea procedurilor cerute de situaţie, în funcţie de rezultatele lor, vom decide, în cele din urmă, mai multe.
  • Înţeleg ce spuneţi. Şi totuşi, ce se va întâmpla cu sărmana Laura? Adică, îşi va reveni? Îşi va aduce odată aminte adevărul adevărat despre Lulu? Adică despre Lucian Andreescu, soţul ei?
  • Ce vreţi să spuneţi?
  • Oare îşi va reveni din amnezie? Îşi va aduce aminte că soţul ei, Lucian Andreescu, nu mai este printre cei vii?
  • Ah, da, mă scuzaţi, sunt puţin obosit. Da, să sperăm că da. Şansele sunt foarte mari.
  • Să ajute Dumnezeu! Şi pe Laura, şi pe toţi bolnavii din acest spital!
  • Să fie bine, doamnă Meteş, asta ne dorim cu toţii, şi medici, şi personal medical, şi, să ştiţi, depunem toate eforturile ca lucrurile să evolueze pozitiv! Fiecare pacient care are nevoie de ajutorul nostru (de altfel, unul necondiţionat şi gratuit) este tratat cu toată bunăvoinţa şi responsabilitatea noastră.
  • De asta sunt convinsă. Of, domnule doctor, am uitat să vă comunic ceva important, referitor la sărmana Laura. Adică, cu privire la Laura Andreescu, protejata mea.
  • Spuneţi, vă rog.
  • Nu ştiu dacă am procedat bine, aşa am simţit pe moment… şi am procedat întocmai!
  • Spuneţi, aşadar, doamnă Meteş!
  • I-am spus Laurei că soţul ei a hotărât să plece departe, pe mare, într-o frumoasă bărcuţă cu pânze. Taman ce a visat Laura mereu, mă înţelegeţi?
  • Cum aşa? Ce vreţi să spuneţi?
  • De ceva ani de zile Laura visează unul şi acelaşi lucru. Că soţul ei este încă în viaţă, că a plecat însă undeva departe, foarte departe, pe mare, în larg, cu o frumoasă bărcuţă cu pânze. Şi parcă ea l-ar fi aşteptat, în Eneea, pe ţărmul cu nisipuri de culoare albă, alături de Mihăiţă, copilul pe care şi l-au dorit de o viaţă, dar pe care ei nu l-au avut niciodată. Cam ăsta este visul pe care îl visează ea, parcă dintotdeauna…
  • Nu prea înţeleg, doamnă Meteş!
  • Ştiţi, nu am suportat să o mai văd pe sărmana Laura atât de neliniştită, bănuia că lumea îi vrea răul, spunându-i că Lulu, adică Lucian Andreescu, a murit acum trei ani de zile… Atunci mi-a venit, pe moment, ideea să îi spun că Lulu e plecat pe mare, întocmai ca în visele ei marine, care îi sunt atât de familiare…
  • Rău aţi făcut, doamnă Meteş! Aţi închistat-o pe Laura Andreescu în propria-i reverie!
  • Pur şi simplu nu am putut să îi spun adevărul despre moartea soţului ei, înţelegeţi-mă! Poate ar fi ucis-o! Ştiţi ce mi-a spus, pe un ton cât se poate de serios? „Marta, eu m-aş duce după Lulu în Paradis, dacă, Doamne fereşte, ar muri!”, aşa mi-a spus, sau, mă rog, ceva asemănător.
  • Sau poate nu e chiar atât de rău, dacă stau mai bine să mă gândesc…
  • Cum am spus şi eu, domnule Pascu! Nu e rău deloc! Ce să facem dacă biata femeie nu mai ştie nimic de moartea soţului ei? Nu avem de ales! Trebuie să îi mai îndulcim puţin suferinţa! E un lucru atât de necesar, care se autoimpune, în situaţia de faţă! Înţelegeţi şi dumneavoastră, aşa este, cu siguranţă, cel mai bine!
  • Doamnă Meteş, dumneavoastră nu ştiţi la ce mă gândeam eu acum. De fapt, mi-a venit o idee excelentă! O idee bună, în cazul în care nu e vorba, în cazul protejatei dumneavoastră, de un factor cauzator ce ţine de medicina internă. Să aşteptăm, aşadar, rezultatele analizelor, să efectuăm toate procedurile aferente, şi apoi mai vedem ce-o să mai facem, ca să ducem această poveste, acest basm servit Laurei Andreescu înspre propria-i elucidare… Da! Chiar există o soluţie potrivită la această problemă!
  • Ce vreţi să spuneţi, domnule doctor? Nu mai înţeleg nimic…
  • Deocamdată este prematur să discut problema aceasta cu dumneavoastră, să aşteptăm rezultatul tomografiei şi isprăvirea celorlalte investigaţii care ţin de medicina internă. Apoi, mai discutăm. Oricum, este bine că, spunându-i lucrurile acelea d-nei Andreescu, doamna s-a mai liniştit, oarecum. Asta dacă este să considerăm această poveste, desigur, drept o soluţie de moment. Aşa şi trebuie să o privim, drept o soluţie temporară la fondul problemei.
  • Nu înţeleg, domnule doctor!
  • E suficient, deocamdată, să ştiţi exact cât v-am spus. Vom mai discuta, în zilele ce urmează, cu rezultatele investigaţiilor medicale în faţă. Aveţi, vă rog, deocamdată, încredere deplină în mine, ca medic şi ca prieten al pacientei mele, Laura Andreescu, şi, nu în ultimul rând, şi al dumneavoastră, ca aparţinătoare directă. În regulă. Să rămânem, aşadar, la povestea că domnul Andreescu s-ar afla, acum, într-o îndelungată călătorie pe mare, întocmai cum aţi spus dumneavoastră. Şi, peste câteva zile, vedem noi cum facem, în funcţie, repet, de rezultatele investigaţiilor care ţin de medicina internă. Este, aşadar, vorba, în povestea aceasta, de o bărcuţă cu pânze, am înţeles bine, nu-i aşa?
  • Da, întocmai, domnule doctor. Acesta este visul Laurei. Că soţul ei ar fi călători pe mare într-o bărcuţă cu pânze, printr-un univers iluzoriu. Asta visează Laura parcă dintotdeauna. Iar Lulu, soţul ei… Ei, nu ştiu cum să vă povestesc mai multe acum. Nici nu ştiu cu ce să încep, totul este, din păcate, atât de complicat, nici nu vă puteţi da seama! Apoi, mă îndoiesc că aţi descâlci atât de uşor toate faţetele problemei, care este una de substanţă. Of, domnule doctor! Nici nu ştiu ce să mă mai fac cu sărmana mea Laura! Biata fată! Să fie ea atât de năpăstuită! Iar eu, aşa o nepricepută!
  • Înţeleg…

 

AUTOR: IULIA ELIZE

PASUL ROȘU AL ZILEI

 

Biografie Iulia ELIZE

Iu (3)

— BIOGRAFIE: N. 1980, Alba Iulia, părinții, fratele ingineri.

– Dragostea de literatură datorează foarte mult unui om: BARBU OLIMPIA, prof. Limba română (În școala generală.) (Primul contact (mai semnificativ;) cu poezia lui Eminescu!!)
– Premiată Județean la un Concurs Epistolar, pentru adolescenți, din cadrul Poștei Române (a primit multe colecții de timbre) (Premiul III.) (Nu știu exact la ce vârstă am câștigat primul premiu literar, probabil la 13 ani)
– Colegiul ”Horea, Cloșca și Crișan”, Alba Iulia, 1994-1998, activă în cadrul Cenaclului literar al Colegiului (condus de d-na prof. Cerbu MIOARA)
– Diplomă de ajutor-analist programator, informatician, și chiar mai știe ceva despre asta. (Absolventă de Secția informatică, 1998)
– A.S.E. București, Relații Economice Internaționale (1998-2002), Diplomă cu o teză de Economie Mondială
– De formație, Economist.
– Scriitoare, Romane, Poezie, Proză, Balade, Poezie albă, Poezie clasică
– Visează să scrie și teatru. Niciun vis nu e în zadar, ci se urmărește!
– Vorbitoare de Lb. engleză (Certificare Cambridge Certificate for Advanced Lerners (penultimul nivel de certificare în limba engleză)), franceză, italiană (Invece, parla!), germană (nivel mediu) (doar nu a absolvit facultatea chiar degeaba! si a învățat si din limbile străine, de mai sus!)
– Un eșec la limba spaniolă (se confirmă datul că italiana și spaniola nu se pot învăța concomitent, pentru că ți se încălcește glasul)(dar totuși vorbesc, foarte bine, italiană!)
– Orice eșec e un pas înainte. Chiar și prin renunțare, pășești. Totul e să perseverezi, să nu stai. E și aceasta o rețetă a doborârii oricărui obstacol!
– De fapt, obstacole nu există! (Ci numai gândul că le depășești!)
– Succesul merită! (dar nu să îl atingi cu Orice preț)
– Calitate: Pasiunea uriașă pentru literatură;
– Defect: Pasiunea uriașă pentru literatură;

DEBUT REVISTĂ: 2007, Discobolul, Alba Iulia (cu o selecție de poezie de EUGEN CURTA)

DEBUT ÎN VOLUM INDIVIDUAL: ”Tresăriri”, 2014, ed. ALTIP, ALBA IULIA (ROMAN, DEBUT PROZĂ)

DEBUT POEZIE (ÎN VOLUM INDIVIDUAL): ”Cântecele frumoasei ADDO” 2018, ed. RAFET, Râmnicu Sărat, Carte premiată cu PREMIUL TITEL CONSTANTINESCU, 2018 (VERS CLASIC)

AUTOR:

–  1 -Tresăriri – roman
(Ed. Altip, Alba Iulia, 2014)
– 2 -Pasul roșu al zilei – roman
(Ed. Pim, Iași, 2016)
–  3- Crini pe o felie de pâine – roman
(Ed. Pim, Iași, 2016)
– 4 – Cântecele frumoasei Addo
Marele Premiu ”Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat (2018) – poezie
(Ed. RAFET, Rămnicu Sărat, 2018)
– 5-  Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit
Premiată la Concursul ”Poezia, oglindă a sufletului” Duduștii Noi – poezie
(Ed. Eurostampa, Timișoara, 2019)
– Trilogia femeii din noapte (ANTOLOGIE)
(Ed. Eurostampa, Timișoara, 2019)
– 6 – Luminișul cu sicomori – vol. 1
– 7 – Lămpașul de la sud de râu – vol. 2
– 8 – Ceainicul cald al Jasminei – vol. 3
– 9 –  Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit (Ed. Completă -280 pag.) – poezie
(Ed. Eurostampa, Timișoara, 2020)
– 10 – Se iubiseră mult într-o rază de lună – roman
(Ed. Eurostampa, Timișoara, 2020)

TEXTE În Reviste On-line și Tipar: revista ”Literatura de azi”, revista ”Discobolul”, revista ”Sintagme literare” (mai multe numere, cu poezie sau proză), (2016),(2017),(2018),(2019),(2020), on-line în Revista ”Vocativ”, Roma, (poezie) ”Agonia.ro”, ”Literaturitate”, ”Liternautica” (fragmente de proză), ”Parnas XXI” (foaie de recomandare), ”Reteaua Literară” (poezie), ”Rețeaua literară -ning”, ”Citatepedia” (evidențiere poetică), fostă membră Hermeneia, Europeea.

ANTOLOGII: Almanahul Sintagme Literare, 2017,
Almanahul Sintagme Literare, 2018, dar și cel din anul 2019;

Apariții și în Ziarul ”Glas Râmnicean”, 2018, fapt pentru care îi mulțumesc editorului!

Probabil, sunt zone, pe care eu însămi
nu le pot adăuga, fără să fi fost anunțată;

MAI MULTE PREMII, la Râmnicu Sărat, Marele Premiu al Festivalului ”Titel Constantinescu”, 2018
dar și la Dudeștii Noi, 2019, în care a rezultat o carte de Balade, peste numai un an, reeditată, dar în Ediție Completă.
Am participat și la MIZIL, în mai multe rânduri, cu oarecare succese.

PREMIILE, așadar:

-(2019) MENȚIUNE la concursul ”DIAMANTE SPIRITUALE”, ed.V., în cadrul Ediției ”XII” a Conferinței Internaționale UNIFERO, pentru activitatea de promovare a culturii românești, pe plan internațional, Iulie 2019 *Târgoviște, România (cu un eseu tematic, despre Regina Maria a României)
-(2019) PREMIATĂ la Concursul Național de volume ”POEZIA, OGLINDĂ A SUFLETULUI”, ediția V, cu publicare carte, ”Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit” ed. Eurostampa, Timișoara, 2019
-(2020) Mențiune, Mizil, 2019-2020, nota 8,27
-(2019) Mențiune, Mizil 2018-2019, nota 9,00
-(2018) MARELE PREMIU al FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL ”Titel Constantinescu”, ediția XI, Râmnicu Sărat, pe anul 2018, cu publicare de carte,”Cântecele frumoasei Addo”, al Editurii RAFET, 2018
-(2016) Mențiune, Mizil” 2015-2016, nota 9,00
-(2015) poziția (.5) la Concursul ”Poezie.ro”, Iarna, 2015, din 49 de concurenți, și un alt loc (.10) ”Vara, 2015”
– Primul premiu – III. (probabil, 1993, la 13 ani) Județean, la un Concurs Epistolar, pentru adolescenți, din cadrul Poștei Române

BLOGURI DE AUTOR ȘI DE PREZENTARE:

lisabeth1.wordpress.com
cartileiuliei.home.blog
iuliaelize.wordpress.com
apulum.wordpress.com
contraforturi.wordpress.com

DATE DE CONTACT:

elizeiulia@gmail.com, pentru colaborări și alte fapte asemenea;

Membră AGONIA.RO din anul 2004;

Motto: Viața se trăiește, așadar, ce stai??? Găsește-ți sens și bucurie!